Chiar
din prima poezie, intitulată sugestiv „Întâlnirea”, cititorul descoperă o
fericită „întâlnire” cu motivul literar central al volumului, motivul drumului,
devenit metaforă. Aici este repetat de câteva ori, de fiecare dată, sintactic,
devenit subiect: „Drumul era greu,
alunecos”; „Drumul se închidea și se deschidea ca o carte”;
„Drumul tot mai greu.” Imaginea drumului
chinuitor este asociată stilistic cu acea a imperfectului: „era”, „doream”, „mergeam”, „nu recunoșteam”,
„venea”, „veneau”, „ziceau”, „se închidea”, „se deschidea”, „credeam”,
„rămâneam”, „erai”, „țineai”, „lua”, „luam”, „se
vedeau”, „se ascundeau”, „așteptau”, „descopeream”,
„creștea.” Folosirea imperfectului la persoana a treia, a doua sau întâi singular ori
plural dezvăluie starea de incertitudine trăită de un eu liric aflat în
momentul dureros al despărțirii
de lume și de sine. Dacă în prima strofă, este
asociat persoanei întâi, trimițând
spre confesiune („Mergeam și nu recunoșteam nimic, deși mai trecusem odată pe aici”),
în următoarele strofe apare un alt subiect gramatical, „lumea”: „Lumea venea cu mine” – semn al
solidarității de care are nevoie. Interesant este
că drumul se metamorfează într-o carte, cu alte cuvinte trimite spre o
călătorie inițiatică, spre o înțelegere superioară a trăirilor. Spre finalul poeziei, se întemeiază o altă
luume posibilă în care realul devine halucinanat: „Inima o lua înaintea trupului,/ Mâinile o luau înaintea inimii”,
semn că emoția trăirii e maximă. Strofele sunt
contrapunctate de câte un vers liber, conferind discursului valoare gnomică și evocativă, marcând trecerea dinspre stările de neliniște și incertitudine, spre cunoaștere de sine: „Tot ce erai tu mă ținea în viață”; „Nemaiîntâlniții mă așteptau cu flori”; „Iubirea
e un traseu nemarcat”; „Aceasta a fost cea mai frumoasă zi.” Există în strofa din final o propoziție
– cheie a întregului volum, consider eu:
„De aici începi tu.”
Ambiguitatea
acestui TU lasă răspunsul în suspans, dar cititorul descoperă pe parcurs că
poezia nu este decât o reflectare a unei experiențe traumatizante, ale unor trăiri interioare puternice, făcând să sugereze
impactul nedorit cu o experiență,
ulterior ducând la conflictul dintre sentimentul înăbușit - doar sugerat - și
gândul sumbru. Ciocnirea dintre ele dă naștere
unui numitor comun, paradoxal, voința
de a învinge. Titlul primei poezii devine astfel foarte sugestiv: substantivul
se trasformă într-o metaforă-cheie a poeziei, iar acest prim poem devine
metafora simbol a volumului: Întâlnirea cu moartea? Reîntâlnirea cu viața?
De
aici încolo, fiecare dintre poeme notează traseul luptei, al renașterii, al izbânzii și al finalizării unui drum
ce părea că nu are decât un singur sfârșit...
Ambiguitatea
este elementul specific și
al celei de a doua poezii, aparținând
primei părți a volumului, „Tot ce e frumos e gri”,
unde tronează tot imperfectul. Numai că subiectul gramatical se schimbă,
trecând la persoana a treia feminin, plural: „Ele veneau în urma mea și cărau un geamantan cu
fotografii”; „Ele se apropiau, traversau o stradă neluminată”; „Ele râdeau,
erau aici întotdeauna prezente, întotdeauna absente ca o ploaie de luni.” Cine sunt ele? Amintirile – presupune cititorul, gustând ambiguitatea. De
data aceasta, eul liric se instalează în singurătate și parcă o savurează: „Savuram un
nectar de kiwi”; „Îmi plăcea singurătatea aceasta”; „Îmi spuneam că trebuie să
profit de ea.”
Din
această etapă a neliniștilor și a incertitudinilor, foșnind
din poezie în poezie, se instalează motivul literar al singurătății, marcat doar prin simboluri. Mai întâi o cameră (de spital?): „Fereastra se deschide în gol”; „Pereții sunt o vestă de salvare.”
Drumul de până acum s-a frânt undeva, căpătând alt traseu, metamorfozându-se
într-unul interior, unde singura stăpână rămâne singurătatea: „De două ori pe zi mă întâlneam cu mine.”
Întâlnirea dă naștere parcă unei combustii interne,
vecine cu implozia: „Sângele se urca în
creier, apoi se rostogolea de acolo ca o cascadă”; „Sângele se aprindea din
senin și ardea”; „Flăcările se
înălțau doi, trei metri sub
pământ” (semn al deznădejdii și al presimțirii sumbre?). Este momentul tuturor
incertitudinilor, dar și al încercărilor fără
speranță de salvare: „Pompierii aruncau nisip și
flăcările rămâneau tot flăcări” („Incendiu”).
În
acest moment, poeta simte nevoia unei descătușări de versul liber, iar următoarele texte devin impresionante poeme în
proză, accentuând stările contradictorii: neliniște, zbatere lăuntrică imensă, dorință
de viață, solidaritate umană, chiar și confruntarea cu moartea: „El sta
lângă mine. Îmi arăta fiecare loc atins de cancer.” Apar și frânturi de tablou redând și
atmosfera de spital, total halucinantă:
„Axenia prinsese vena și o ținea strâns”; „Sângele se desfăcea ca niște străzi nenumerotate.”
Este o existență consumată între speranță („Edenul este un oraș de câmpie care nu ruginește
niciodată”) și
disperarea dinaintea „golului” („Un gol
rămânea, apoi alte goluri creșteau pe tot corpul”;
„Golurile se umleau cu oameni”), ori a „nopții” („Și
îmi spuneau că trebuie să vină și noaptea aceea/ Când vom
face dragoste lângă un șemineu,/ Întinși pe o cruce.” (p.23).
Trecerea
dintr-o lume în alta este imaginată sugestiv ca fiind trecerea printr-o
oglindă, pentru a ajunge la celălalt chip. Dintr-o dată, izbucnește hotărârea de a trăi: „Nu trebuie
să privesc pe fereastră, mi-am zis” (p.24)
În
continuare, poeta schimbă registrul: cuvintele solitare (mama, tata, bunicul,
bunica) îi sunt solidare. Universul casnic și-l apropie printr-un bocet prelung, sfâșietor, înăbușit, anticipând sfârșitul, unde răsună jalea nesfârșită
a mamei, a tatălui, a bunicilor: „Tata ține pe genunchi piciorul îndoit al Steluței”; „Mama se așezase
pe locul mortului”; „Bunicul se întorcea de la o comemorare, ducea o sticlă de
vin sub braț”; „Bunica îl aștepta în poartă, lipită de el”; „Bunicul taie copacul și se pregătește
să-l curețe. Morții din împrejurimi se adunaseră în jurul său și priveau.” Versul cel mai plin
de esențe se găsește în poezia „Descoperire”, unde se face o subtilă aluzie la drumul cohortelor
de morți:
„Bunicul repara un acoperiș. A bătut ultimul cui și a privit în sus./ Morții
din împrejurimi îl priveau uimiți./ Mai vin câțiva./ Începuse colonizarea de primăvară./ Și ei știau că în adânc de cer,/
erau singura formă de viață”
(p.29). Întâlnirea cu ei se imaginează și
pe cealaltă lume: „Deseori, bunicul ieșea pe străzile lumii celeilalte”; „Mama și-a tăiat părul și
l-a dus la o bancă.” Dintr-odată, o rază de
speranță, izvorâtă dintr-o presimțire: „Mama număra bătăile
pleoapelor./ Trebuie să vină cineva, a zis/ Tata zâmbea. Știa că nu încurcă semnele.”
(p.34).
Spre
finalul primei părți a volumului, ca semn al
victoriei, imperfectul este înlocuit cu prezentul etern, în versuri predominant
gnomice: „Ziua, singurătatea se
accentuează”; „Piatra de pe suflet atestă deșertificarea.”;
„Anotimpurile au încurcat temperaturile”; „Aritmie este atunci când dansul în
doi descrie o singurătate cât toate singurătățile.” În poemul „Ca o ploaie de vară”, poeta descoperă că „Drumurile trec și printr-un geam spart”;
„Era atâta de frică în jocul de-a fericirea”
(p.46) Drumul este acum o întindere albă ca un trup nou de bărbat și-i șoptește tandru: „Eu sunt viața, apoi s-a așezat
lângă mine, și-a trecut degetele prin
părul meu.” Gestul acesta de tandrețe din final spune cât o poezie întregă, marcând eliberarea din coșmar și bucuria întoarcerii la viață.
În
partea a doua a volumului, intitulată „Poezia poeziei” ( Din jurnalul nopților fără ploi) este abandonată tema coșmarului, înlocuită fiind cu tema dragostei. Fiecărei zile a săptămânii îi
este dedicată câte o poezie, marcând izbânda, iar iubirea capătă câte o definiție diafană pentru fiecare din cele șapte
zile: „Ești
ploaia la cafea” (luni); „Toate malurile duc spre tine” (marți); „Aerul unuia întreține focul celuilalt”
(miercuri); „Un poem mov alerga prin
trup” (joi); „Tu ești ca o iederă” (vineri); „Prea adâncă dragostea aceasta ca să încăpem
în ea” (sâmbătă); „Tu poți mult și eu nu vreau mai puțin” (duminică). O strofă din
poezia „Speranța” aduce a Nichita: „Am rămas deoparte și de alta a gropii/ Și
întinderea aceasta este tot ce putea fi mai/ frumos/ între noi.../ ca o
trădare, ca un mormânt de lux în care vom rămâne cândva, întro moarte/ și moartea aceea nu ne va despărți.” (p.60).
De
aici încolo, izbânda este marcată prin construcții cu valoare gnomică, îmbrăcate în metafore scânteietoare, de o rară
sensibilitate. O zi senină, după trecerea furtunii, notez eu în final:
„A trăi fără o pauză de iubire înseamnă a/ a
amaneta viața/ fără niciun contract între părți.”
„Înainte de orice fericire
e fericirea de a rămâne/ așteptând să te întorci la
tine.”
„Mâinile se citeau
reciproc./ Un semn rămâne așa, ca un sărut.”
„Niciun semn nu indica
intrarea în zi. Rămăsesem la capătul peronului,/ fluturând sângele.”
„Strigătul se spărgea de
coaste,/ ca o liniște.”
„Când te-am sunat,/ vocea
ta avea toate culorile toamnei/ Îți simțeam mirosul de cer spart.”
„Eu îmi umplu ochii cu
tine./ Luminez drumul în larg al pescarilor,/ stând la țărm.”
„Mi se întâmplă să
împrumut sufletul/ Celui care lovește
primul cu piatra.”
„Câmpia se înalță în mijlocul orașului
ca un munte....Nu mai am loc în mine fără tine.”
„O femeie se ascunde în
privirea ta,/ Ca după o perdea cu flori.”
Am
ajuns la finalul volumului. Nu cu ușurare,
ci cu regretul că lectura s-a terminat prea repede. Aș fi vrut ca sărbătoarea să continue.
